book reviews

Nu ma pricep deloc la recenzii. Ideile nu se leaga. Parerile nu sunt bine definite, nu sunt indeajuns de inchegate si categorice. Dar incerc. Ultimele doua carti citite au fost "Sotia calatorului in timp" de Audrey Niffenegger si "A treisprezecea poveste" de Diane Setterfield.

Am tinut cartea asta in raft cateva luni inainte sa incep s-o citesc. Ma feream de prea mult romantism. Nu mai stiu ce m-a determinat sa o citesc in sfarsit. Da, am gasit romantism, dar nu dulceag. Mai degraba amarui. Mi-a placut ideea de relatie trainica, durabila dincolo de intortocherile timpului si de ciudatenia situatiei, dincolo de asteptari, de temeri, de pierderi. Mi-a placut faptul ca Henry a vazut-o pe Clare crescand, a cunoscut-o in cele mai mici amanunte, si totusi a iubit-o teribil. Si invers. Clare l-a cunoscut pe cand era matur. Si-au fost unul altuia far, fir al Ariadnei. Insa am gasit-o deprimanta. Interesanta, dar deprimanta. N-am mai plans asa la o carte de cand am citit "Lady de Winter" a lui Susan Hill (pe care am zvarlit-o cat colo de ciuda ca a gandit un final atat de trist).

"A treisprezecea poveste" se vrea a fi un neo-gotic, o imbinare a atmosferelor din "La rascruce de vanturi", "Rebecca" si "Jane Eyre". Unii includ si "Femeia in alb", dar, ca mare fan al lui Wilkie Collins, sunt sceptica. Da, are atmosfera, dar ii lipseste ceva. Poate echilibrul, structura. Personajele nu mi se par suficient dezvoltate. Personajele care merita. Povestea promite sa-si urmeze cursul firesc, cu inceput, cuprins si final, dar elemente-cheie sunt dezvaluite abia spre final. Personajele nu au loc sa respire printre crengile arborelui genealogic. In prima jumatate, se simte tensiunea din "La rascruce de vanturi". E o jumatate in care domina personaje de genul primelor sotii ale lui Rochester si Max de Winter, marcate de nebunie si promiscuitate. In a doua jumatate apare un firicel de lumina, de umanitate, sub forma relatiei dintre doua surori si a prieteniei care se leaga (cam prea tarziu) intre Vida Winter si Margaret. Surprizele sunt toate cumulate in aceasta parte. Pacat ca nu le-a exploatat mai mult. Concluzie: Povestea e interesanta, te prinde, are atmosfera, dar e structurata cu stangacie. E, pana la urma, un roman de debut, nu?
---------------
Quote: "Situatia era diferita in cazul Emmelinei. Nu avusese sansa amneziei. Suferise mai mult si mai profund. Fiecare secunda fusese o agonie, in primele saptamani. Era ca un om caruia i se amputase un membru in zilele dinainte de descoperirea anestezicului, aproape innebunita de durere, uimita ca trupul omenesc poate sa sufere atat de mult si totusi sa ramana in viata. Dar incet-incet, pe bucatele, a inceput sa se vindece. A venit clipa cand nu-i mai suferea tot corpul, ci doar inima. Si apoi a venit clipa cand chiar si inima ei a fost capabila, macar provizoriu, sa simta si alte emotii in afara de tristete. Pe scurt, Emmeline s-a adaptat la lume in absenta surorii ei. A invatat cum sa traiasca singura."